Schneidman (1986) definește suicidul ca ” actul conștient de autoanihilare, înțeles cel mai bine ca o stare de rău a unui individ neajutorat, stare generată de o situație pentru care actul suicidar pare cea mai bună soluție″.

Așadar, este esențial să abordăm subiectul direct, dar cu empatie.

Întrebările deschise, cheie care ne ajută să înțelegem mai bine riscul sunt:

• „Te-ai gândit în ultima vreme că viața nu mai merită trăită?”
• „Ai avut gânduri să îți faci rău?”
• „Te-ai gândit cum, când sau cu ce ai putea face asta?”
• „Ce te oprește acum să treci la fapte?”
• „Cine este alături de tine în momentele grele?”
• „Ai avut tentative în trecut?”

Mulți oameni cred că dacă întrebi pe cineva despre suicid, îi „pui gândul în minte”. Realitatea e exact opusă: întrebarea deschisă, plină de empatie, poate fi prima ușă deschisă spre ajutor. Practic, răspunsurile ne ajută să stabilim nivelul de urgență și să decidem dacă este nevoie de spitalizare, intervenție imediată sau programare și dispensarizare ambulatorie. Astfel, identificarea precoce este esențială.

Pacienții cu adicții prezintă adesea tulburări asociate – depresie, anxietate, tulburări de personalitate. Fiecare dintre acestea crește vulnerabilitatea. Abordarea trebuie să fie integrată, cu evaluare psihiatrică și toxicologică, dar și cu instrumente standardizate disponibile (de ex. C-SSRS, AUDIT, HAM-D) care ajută în evaluare comorbidităților.

Ca echipă medicală, dar și ca familie sau prieteni, putem contribui la prevenție prin câteva gesturi concrete:

• Ascultăm fără să judecăm– persoana cu adicție și idei suicidare aude adesea critici sau reproșuri. Practic are nevoie să se simtă auzită, nu criticată.
• Construim un plan de siguranță– împreună cu pacientul și familia, găsim modalități de a reduce accesul la substanțe sau mijloace letale și stabilim pași concreți pentru momentele de criză, identificarea semnelor de criza, strategii de calmare, identificarea persoanele de sprijin, numere de urgență.
• Reducem accesul la mijloace periculoase– îndepărtarea alcoolului, a drogurilor, a medicamentelor sau a altor obiecte poate salva vieți.
• Încurajam ajutorul specializat- psihiatrul și psihologul trebuie să colaboreze; intervențiile integrate („dual diagnosis”) ajută persoana să își gestioneze atât dependența, cât și depresia sau anxietatea.
• Începem cu pași mici– pentru o persoană în suferință, obiectivul „să te lași complet de băut” poate fi copleșitor și nerealist. În schimb, un prim pas poate fi „astăzi mergem împreună la medic” sau „astăzi bem un pahar mai puțin și vorbim”.
• Contactul constant– nu e suficient un singur gest. Contactele repetate, mesajele simple („Cum ești azi?”, „Mă gândesc la tine”) au un rol uriaș în prevenție.
• Instituirea tratamentului farmacologic– ne adresăm atât tulburării de consum (de ex. buprenorfină, naltrexonă), cât și comorbidităților psihiatrice.
• Intervenția psihologică – prin interviu motivațional, CBT( psihoterapie cognitiv-comportamentală) pentru adicții și pentru gândurile suicidare.

Ce putem face pentru persoanele cu adicții

O persoană cu adicție și gânduri suicidare nu are nevoie să fie „certată” sau „moralizată”. Are nevoie să simtă că cineva îi vede durerea și nu îl reduce la eticheta „dependent”.

• Încurajarea pașilor mici contează: o zi fără consum, o vizită la medic, o conversație sinceră.
• Sprijinul pentru familie e vital: și cei apropiați au nevoie de înțelegere și ghidaj, pentru că nu e ușor să însoțești pe cineva prin suferință.

Mesajul final este că…

Suicidul poate fi prevenit. Prevenirea suicidului în contextul adicțiilor este responsabilitatea noastră ca profesioniști. Prin evaluare atentă, întrebări directe, intervenții integrate și colaborare interdisciplinară putem transforma un moment de criză într-o șansă reală la viață. Fiecare întrebare pusă la timp, fiecare ascultare fără judecată și fiecare gest de sprijin pot face diferența.

În clinica Noaddict, credem că tratamentul nu înseamnă doar medicamente sau terapie, ci și relația umană, speranța și prezența constantă. Acceptarea și sprijinul fără judecată sunt primul pas spre vindecare.

Dacă tu sau cineva drag trece printr-o astfel de suferință, caută ajutor specializat.

#echipanoaddict

The post 10 septembrie – Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului appeared first on Clinica NO Addict.

The post Tulburările de anxietate appeared first on Clinica NO Addict.

Dr. Alexandra Boloș

Psih. Clin. Cristina Nedelcu

Anxietatea este o trăire emoțională care contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea pentru acțiune. De aceea, în fața unei situații noi, anxietatea ne ajută să ne adaptăm mai bine. De exemplu, dacă trecem seara pe o alee întunecată, anxietatea ne permite să scanăm umbrele din jur și să depistăm orice mişcare. În această situație, anxietatea are un rol activator, benefic. Persoana care resimte o stare de anxietate urmărește posibilele amenințări, fiind capabilă să reacţioneze mai rapid în cazul unui eventuale situații neprevăzute.

Pe de altă parte, această trăire nu mai este acceptabilă atunci când devine cvasi-permanentă și intervine în viața cotidiană.

Neliniștea sau îngrijorarea obișnuită, resimțită de orice subiect în fața unei situații noi sau cu un grad de dificultate sporit, are consecințe benefice în ceea ce privește desfășurarea activității (concentrare mai bună, mobilizarea forțelor).

Anxietatea patologică este mult diferită. Am putea deveni anxioşi fără să fim conştienţi de cauza anxietăţii noastre? O astfel de anxietate „fără obiect”, în loc să ne oblige să ne concentrăm asupra unei anumite idei sau activități, ea parcă anulează toate celelalte gânduri și ne face să-i acordăm, doar ei, toată atenţia noastră.

Anxietatea a fost definită de Pierre Janet ca o teamă fără obiect, caracterizată prin neliniște psihomotorie, simptome vegetative și manifestări comportamentale. Delay o consideră o trăire penibilă a unui pericol iminent și nedefinit, o stare de așteptare încordată. Anxietatea are caracter de potențialitate, deformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimțit ca ostil și predeterminat ca atare. Ea este caracterizată prin trei condiții importante:

• sentimentul unui pericol care va veni;
• expectativa acelui pericol;
• stare de alertă și neputință în fața pericolului.

Cele trei aspecte ale anxietăţii patologice (psihică, fizică și comportamentală) nu se manifestă în mod egal şi concomitent la toate persoanele, unii prezentând, în mod constant, o stare de nelinişte şi teamă difuză, fără să fie conștienți de modificările de ritm cardiac sau respirator. Alţi subiecţi prezintă tulburări de anxietate, mai ales sub forma așa ziselor „crize acute” (atac de panică), survenite „din senin”, în timpul cărora manifestările neurovegetative multiple (palpitații, transpirații, senzație de nod în gât, etc) se intensifică în câteva minute, generând chiar stări lipotimice şi senzaţia înspăimântătoare de moarte imediată. Persoanele care au trăit o stare de anxietate în aglomeraţie, în lift sau când vorbeau în public, îşi modifică evident comportamentul, evitând, în mod sistematic, locurile sau situațiile în care aceasta s-a manifestat. Astfel, ei dezvoltă nu numai conduite de evitare dacă sunt obligate să se confrunte cu situaţia anxiogenă, dar şi o anxietate anticipatorie, respectiv teama ca nu cumva, în situaţii similare, să se repete atacul de panică.

Anxietatea reprezintă un simptom foarte frecvent întâlnit în viața de zi cu zi. Aproximativ 25% din populație prezintă tulburări de anxietate și ar necesita tratament într-o anumită perioadă a vieții lor. Stările de anxietate sunt comune atât în practica psihiatrică, cât și în cea generală. Studiile clinice sugerează că rata prevalenței pentru tulburarea de panică este  de 0,5-3% (Weissman și Merikangas), iar pacienții cu tulburare de panică sunt printre cei mai frecvenți utilizatori de servicii de sănătate mintală în ambulator (Boyd).

Anxietatea prezintă următoarele caracteristici:

• este nemotivată;
• se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față de care apare o atitudine de așteptare (stare de alertă);
• este însoțită de convingerea neputinței și dezorganizării în fața pericolului;
• asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic; se declanșează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreține.

Cu toate acestea, există și motive de optimism, dacă este să ne referim la tratamentul stărilor de anxietate. Studiile arată că, sub un tratament corect, 70% dintre pacienții cu atac de panică își ameliorează simptomatologia. Pentru a realiza un tratament complex și eficient, este utilă combinarea unor tehnici de relaxare cu informarea asupra originii simptomelor și învățarea tehnicilor de control ale anxietății, provocate de gândurile parazite.

Persoanele cu anxietate interpretează eronat semnificația unor simptome ca palpitațiile sau amețeala, temându-se că acestea sunt semnele unei boli somatice. Astfel, tratamentul este accesibil și eficient, fiind reprezentat în special de psihoterapia de tip  cognitiv-comportamental, uneori utilizată singură, alteori, în asociere cu medicația specifică.

The post Anxietatea între normal și patologic appeared first on Clinica NO Addict.

Pe parcursul ultimelor decenii se constată o creştere a morbidităţii tulburărilor afective, în special pe seama depresiei şi a tulburărilor de anxietate.

Depresia reprezintă o categorie psihopatologică importantă datorită complexităţii simptomatologiei şi a frecvenţei sale în structura morbidităţii generale şi  psihiatrice. În prezent, în conformitate cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), tulburarea depresivă se preconizează că va ajunge pe locul doi ca și prevalență între afecțiunile medicale, după bolile cardiovasculare. Riscul de a dezvolta o tulburare depresivă de-a lungul vieţii este de 15%.

Conform datelor oferite de Asociația Americană de Psihiatrie, incidenţa tulburării depresive majore ar fi de 1 % la bărbați şi 3 % la femei.  De asemenea, s-a constatat că vârsta medie de debut este de 40 ani, pentru ambele sexe, 50 % din cazuri debutează înainte de 40 de ani, iar 10 % după 60 de ani.

35-50% dintre persoanele cu episoade depresive nu solicită asistenţă medicală. În 60-80% din cazuri aceste persoane nu ajung la psihiatru, tratamentul fiind administrat de medicii generalişti.

Episodul depresiv poate fi mascat de trăsături adiţionale cum ar fi: anxietate, agitaţie psiho-motorie, iritabilitate, consum excesiv de alcool, exacerbarea simptomelor fobice sau obsesionale preexistente, exacerbare preocupărilor hipocondriace, insomnii.

În cadrul  sindromului depresiv pot apărea şi simptome somatice, care sunt diverse şi nespecifice:

• dureri articulare, musculare, abdominale;
• nevralgii (durere de-a lungul traiectului unui nerv), cefalee;
• scăderea poftei de mâncare, scădere în greutate;
• piele uscată, palidă, lipsită de elasticitate;
• tulburări cardiace: scăderea/creşterea frecvenţei cardiace, extrasistole, pseudodureri anginoase;
• tulburări respiratorii: scăderea frecvenţei respiraţiei, respiraţie superficială, dispnee;
• tulburări digestive: uscăciunea gurii, constricţie faringiană, senzaţie de „nod în gât”, tensiune gastrică, constipaţie, diaree;
• tulburări sexuale: frigiditate, impotenţă, tulburări menstruale;
• tulburări renale: disurie (micţiune dificilă, dureroasă), polakiurie (micţiuni frecvente şi în cantitate mică), crampe, pseudocolici.

Depresia apare pe fondul interacțiunii complexe dintre factori de natură socială, psihologică, biologică, cât și genetică.

Printre posibilele explicații ale creșterii incidenței depresiei se află probabil și creșterea incidenței patologiei psihiatrice în general, dată fiind tendința la comorbiditate a altor tulburări psihice cu depresia. Totodată uzul și abuzul de băuturi alcoolice și de substanțe psihoactive, care are o amploare tot mai mare, se corelează cu depresia. O serie de studii cross-culturale indică faptul  că societățile cele mai modernizate tind să aibă rate tot mai crescute ale tulburărilor depresive. De asemenea, tendința la migrare se corelează pozitiv cu creșterea ratei depresiei.

Depresia se asociază cu o morbiditate crescuta, care este explicată, cel puțin în parte, prin diminuarea calității vieții. Calitatea scăzută a vieții poate fi considerată o consecință directă a depresiei, dar poate constitui și un precursor al acesteia. Ea reprezintă o prăpastie între experiența actuală a pacientului depresiv și aspirațiile sale privind viitorul.

Dincolo de scăderea calității vieții la pacienții cu depresie, trebuie luată în considerare și afectarea calității vieții membrilor familiei din care face parte, care se confruntă în mod direct cu disfuncționalitatea individului depresiv, formându-se un cerc vicios catalizat de discomfortul bolnavului, cât și a apropiaților acestuia.

Pacienții cu depresie au un risc suicidar exponențial mai crescut comparativ cu populația generală.  Astfel, dintre victimele suicidului, 45-64% suferă de o patologie din spectrul depresiv, iar pe de altă parte, 15% dintre pacienţii cu depresie comit suicid. În tulburările depresive recurente, riscul suicidar crește cu fiecare episod, iar fiecare recurență crește riscul unei noi decompensări. Autodisprețul, culpabilizarea nefondată, ideația devalorizantă, demobilizatoare, lipsa de sens, se însoțesc frecvent de ideație autolitică, ce se naște din teama de confruntarea cu viața și astfel, suicidul pare cea mai reală soluție. Conform definiției  OMS, suicidul este „actul prin care un individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenţia mai mult sau mai puţin autentică de a-şi pierde viaţa, fiind conştient, mai mult sau mai puţin, de motivele sale”.

Depresia prezintă o serie de consecințe socio-economice importante. Pe lângă costul îngrijirii pacienților cu depresie, această patologie determină o marcată scădere a funcționalității pacientului, adică un randament scăzut până la absenteism la locul de muncă.

Tratementul implică atât medicație psihotropă, cât și psihoterapie/terapie psihologică care să mențină remisiunea simptomatologiei şi să prevină recăderile pentru a oferi pacientului acces la înţelegerea tulburării sale şi îi pune la dispoziţie metode de gestionare a propriilor resurse şi de dobândire a unor noi abilităţi de soluţionare a problemelor.

The post Depresia – o afecțiune a secolului XXI appeared first on Clinica NO Addict.

Somnul este unul dintre cele mai importante procese fiziologice de care are nevoie organismul uman, ocupă aproximativ o treime din durata de viaţă, iar calitatea sa este un factor important pentru menținerea stării de sănătate.

Privarea prelungită de somn determină  deteriorare psihică și fizică. Tulburările de somn sunt frecvent asociate cu alte afecțiuni medicale, fiind o cauză dar şi o consecinţă a acestora.

Perturbările somnului au fost asociate cu o frecvenţă crescută a violenţei domestice, a accidentelor de muncă şi rutiere, a absenteismului de la muncă (Leger D, BayonV 2014) și sunt asociate cu obezitatea, diabetul, depresia, agresivitatea şi delicvenţa la copii şi adolescenţi (Matthews KA, Dahl RE 2012). Dintre toate tulburările de somn insomnia este una din manifestările cele mai frecvente și alături de parasomnii (de exemplu coșmaruri) sunt prezente în populația generală  cel puțin o dată pe parcursul vieții.

Termenul de insomnie se referă la incapacitatea de a obţine suficient somn, cu toate că există oportunităţi adecvate în acest sens, rezultând o deteriorare funcţională diurnă ( Buysse DJ 2013). Insomnia este cea mai frecventă tulburare de somn, ce afectează 10% din populaţie, iar insomnia ocazională poate interesa majoritatea persoanelor, într-un anumit moment al vieţii (Clifford B. Saper, MD, PhDet.all 2013). Manualul de Diagnostic American DSM-5 definește insomnia ca o alterare a calității și cantității somnului, asociat cu unul sau mai multe din următoarele simptome:

• dificultate în inițierea și menținerea somnului, cu treziri frecvente;
• probleme la revenirea somnului sau treziri matinale cu inabilitatea de a reveni la somn.

Insomnia poate fi o afecțiune independentă. Dar, insomnia se poate asocia și cu depresia, în sensul că aceasta crește riscul dezvoltării depresiei. Un studiu din 2012 a demonstrat că persoanele non-depresive ce suferă de insomnii prezintă un risc de apariţie a depresiei, comparativ cu persoanele fără alterări ale somnului, existând o relaţie bidirecţională în care fiecare manifestare poate prezice apariţia celeilalte ( Sivertsen B, Salo P).

Insomnia nu este doar un simptom al tulburărilor psihice, dar contribuie şi la riscul reapariţiei sau dezvoltării unei tulburări de comportament sau a anxietăţii, influențează severitatea simptomelor psihice, (Krystal AD, 2012) fiind astfel o comorbiditate ce poate complica diagnosticul şi tratamentul unei tulburări preexistente (Ebben MR, Narizhnaya M., 2012). La unele persoane, insomnia tranzitorie asociată cu anxietatea poate apare ca urmare a trecerii printr-o perioadă stresantă a vieții.

Insomnia persistentă este compusă dintr-un grup de afecțiuni centrate pe dificultatea de adormire sau de menținere a somnului.

Aceasta implică doua probleme: tensiune intrapsihică, anxietate și răspuns asociativ condiționat. Uneori singura acuză poate fi insomnia. Este posibil ca o persoană să nu descrie o stare de anxietate propriu-zisă, dar ar putea să se plângă de senzații la nivel corporal sau să aibă o gândire ruminativă ce îl impiedica să adoarmă. Uneori perioadele de insomnie pot apare în situații stressante relaționate cu munca și se remit în timpul vacanțelor.

Coşmarurile sunt vise ce determină frică şi groază. Uneori sunt descrise ca atacuri de panică asociate viselor și produc o activare a sistemului nervos simpatic şi în cele din urmă trezesc individul. Unele coşmaruri sunt recurente. Majoritatea persoanelor nu prezintă tulburări psihice propriu-zise. În termeni freudieni, coşmarul este un exemplu de eşec al procesului de visare care dezamorsează conţinutul emoţional al visului prin deghizare simbolică, astfel prezervând somnul. Unele medicamente, drogurile şi alcoolul pot induce coşmaruri. Frecvent coşmarurile recurente pot produce insomnie de tipul „frica de a adormi”. Insomnia duce la privare de somn, ceea ce exacerbează coşmarurile şi se formează astfel un cerc vicios.

Insomnia se poate trata prin asocierea tehnicilor de terapie cognitiv-comportamentală cu măsuri de igienă a somnului, iar la nevoie şi cu medicație de tip inductori hipnotici.

Terapia cognitiv-comportamentală utilizează o combinație între tehnici comportamentale și cognitive, pentru a corecta disfuncțiile de somn, tulburările de percepție ale somnului, precum și gândurile perturbatoare legate de somn. Beneficiile pe termen scurt sunt asemănătoare cu cele date de medicamente, dar aceasta tinde să își mențină efectele pozitive până la 36 de săptămâni după încheierea  tratamentului.

Terapia cognitivă este eficientă în cazul asocierii cu  o patologie psihiatrică variată cum ar fi depresia și anxietatea generalizată. Scopul terapiei cognitive în cadrul insomniei este de a conștientiza răspunsul emoțional negativ legat de somn, ce contribuie la apariția și perpetuarea insomniei.

Igiena universală a somnului implică modificări ale componentelor legate de mediu și al stilului de viață care interferă cu somnul și care poate îmbunătăți calitatea acestuia. Practici care ar putea îmbunătăți somnul sunt: evitarea excesului de cafeina, existența unui orar de trezire și culcare regulat, evitarea meselor copioase înainte de somn și exerciții fizice constante.

Terapia prin control a stimulilor presupune urmarea unor reguli pentru a anula condiționarea care subminează somnul. Orice persoană trebuie să se așeze în pat doar când apare somnul și nu pentru a se uita la televizor sau a citi. De asemenea, trebuie să se ridice din pat dacă nu poate adormi și să revină după câteva minute și să urmeze un orar ciclic de somn.  Terapia de restricție a somnului este o strategie ce duce la creșterea eficienței somnului prin diminuarea timpului petrecut în pat, în stare de veghe.

Terapia de relaxare și biofeedback este o modalitate de inducere a relaxării prin imagerie ghidată, exerciții de respirație profundă și autohipnoză.

A dormi bine are o serie de beneficii, iar somnul bun este o parte importantă a vieții sănătoase!

„Early to bed and early to rise makes a man healthy, wealthy and wise” – Benjamin Franklin

The post Somnul și tulburările de somn appeared first on Clinica NO Addict.

The post Terapia cognitiv-comportamentală și rolul său în prevenirea recăderilor la pacienții cu adicții appeared first on Clinica NO Addict.