„Cum o fi dacă încerc doar o dată?”
Probabil că fiecare dintre noi și-a pus, la un moment dat, o astfel de întrebare. Curiozitatea este firească. Ea ne ajută să învățăm, să explorăm și să ne dezvoltăm. Nu este un defect. Din contră, este unul dintre motoarele evoluției umane. Și este ok să fim curioși. Problema apare atunci când curiozitatea își schimbă direcția. În loc să descoperim lumea, începem să căutăm aceeași stare. Aceeași senzație. Aceeași recompensă. Astfel, fără să observăm, curiozitatea se transformă în repetiție.
În cabinet, nu cred că a spus vreo persoană: „Am vrut să devin dependent.”
Mai des aud:
„Credeam că mă pot opri.”
„Nu mi-am imaginat că voi ajunge aici.”
„La început era doar o experiență.”
Aici apare una dintre cele mai importante lecții despre adicții: dependența nu începe cu lipsa voinței. De multe ori începe cu o alegere aparent lipsită de consecințe, repetată suficient de des încât creierul să înceapă să o considere necesară. Încet, aproape fără să observi, viața începe să se organizeze în jurul unui singur lucru (al adicției).
Nu mai explorezi. Repeti.
Nu mai descoperi. Anticipezi următoarea recompensă.
Nu mai trăiești prezentul. Trăiești în așteptarea următorului stimul.
Lumea nu dispare dintr-odată. Se îngustează puțin câte puțin.
Iar acesta este unul dintre cele mai dureroase efecte ale adicției.
Nu faptul că omul pierde controlul. Ci faptul că își pierde curiozitatea pentru viață. Și totuși…
În fiecare proces de recuperare apare, la un moment dat, un lucru extraordinar- că același mecanism poate lucra și în favoarea noastră.
Așa cum dependența se construiește în timp, și recuperarea se construiește în timp.
Nu printr-o singură decizie. Ci printr-o nouă formă de curiozitate.
Nu curiozitatea despre substanță. Curiozitatea despre propria persoană.
În locul întrebării:
„Cum o fi dacă mai consum o dată?”
poate apărea o altă întrebare:
„Ce încerc să rezolv atunci când simt nevoia să consum?”, „De ce mă simt gol pe dinăuntru?”, „Ce încerc să liniștesc în mine?”, „Ce îmi făcea plăcere înainte?”, „Cum ar putea arăta viața mea peste un an? Dar peste 10 ani?”
Acesta este momentul în care schimbarea devine posibilă.
În locul impulsului automat poate apărea reflecția. În locul reacției poate apărea alegerea.
În practica mea, observ că schimbarea începe atunci când oamenii își permit să fie sinceri cu ei înșiși.
Nu când găsesc răspunsurile perfecte. Ci când încep să pună întrebările potrivite.
Dacă citești aceste rânduri, te invit la un exercițiu simplu.
Oprește-te pentru câteva minute și răspunde, în ritmul tău, la aceste întrebări:
• Ce îmi oferă consumul și nu reușesc să obțin altfel?
• Ce emoție încerc să evit?
• Când mă simt cel mai vulnerabil?
• Ce activități îmi aduceau bucurie înainte ca dependența să ocupe atât de mult loc în viața mea?
• Care ar fi primul pas, oricât de mic, pe care îl pot face chiar astăzi pentru mine?
Nu este nevoie ca răspunsurile să fie perfecte. Este suficient să fie sincere.
Recuperarea nu începe întotdeauna cu abstinența. Uneori începe cu cinci minute de reflecție.
Cu o conversație. Cu o programare la un specialist. Cu acceptarea faptului că nu mai trebuie să duci această luptă singur.
Ca medic psihiatru și specialist în Medicina Adicției, cred că rolul nostru nu este doar să tratăm consumul, ci să îi ajutăm pe oameni să își redescopere resursele, valorile și direcția.
Pentru că, în cele din urmă, cea mai importantă întrebare nu este:
„Cum o fi dacă încerc?”
Ci:
„Cum ar putea arăta viața mea dacă aleg să mă descopăr pe mine?”
Poate că acolo începe adevărata schimbare.
Curiozitatea este inevitabilă. Întrebarea este doar în ce direcție o lași să te conducă: către o recompensă de moment sau către descoperirea propriei vieți?